Știi senzația aceea năucitoare pe care o ai după o cursă în montagne-russe, când mașinuța de care te-ai legat de bună voie se oprește brusc? Așa m-am simțit eu azi când m-am oprit din alergătură. Și totul a început de la o criză de plâns a copilului…
Încă îți vuiesc urechile, încă ai valul de adrenalină la maxim. Sunt o persoană destul de dependentă de adrenalină. Îmi place riscul, îmi place să-mi simt inima bătând în gât. Mă simt vie.
Am transferat nevoia de senzații tari în viața de zi cu zi prin multe lucruri pe care am ales să le fac. Însă odată cu copilul, a fost nevoie de recalibrare. Dar tot ador adrenalina. Tot mai am nevoie de ea.
Ce ascunde, de fapt, toată această alergătură?
Goana asta după sporturi extreme s-a tradus, în viața mea de om așezat la casa lui, printr-o nevoie acută de organizare, de programare și apoi de stat cu sufletul la gură ca să mă asigur că reușesc să mă țin de ceea ce singură mi-am impus. Nu e sănătos să trăiești așa. Îmi dau seama că este obositor, te consumă și, probabil, sub alergătura mea se ascund alte nevoi. Tot excesul de energie ascunde, de fapt, teama de a mă opri în loc. Oare ce s-ar întâmpla dacă toate s-ar opri un pic în loc? S-au oprit azi, când am primit (încă) o lecție de viață de la copilul meu. O criză de plâns a lui, declanșată după mai multe întâmplări adunate de pe la școală, de pe la joacă, mici frustrări clădite una peste alta. La o simplă replică de-a tatălui său, a izbucnit în plâns. A fugit în camera lui, iar noi ne priveam nedumeriți. De unde a venit asta? Aveam de ales: să îl lăsăm în pace (dar oare atunci când fugi în camera ta plângând chiar vrei să fii lăsat în pace?) sau să căutăm în sufletul lui. Numai că, dacă îți propui să cauți în sufletul cuiva, dai jos bocancii de sporturi extreme – fie ele și cotidiene – și intri desculț, pe vârfuri, vorbești în șoaptă și nu te grăbești. Cursa în montagne-russe se oprește și trebuie să te oprești și tu odată cu ea pentru că în suflete se umblă cu blândețe și răbdare, când se umblă.
Conectarea este cel mai vechi sistem de schimb de informații
Am avut dreptate, nu voia să fie lăsat în pace, ci întrebat. Luat în brațe, cocoloșit și ascultat. Când a decis să se deschidă și să spună ce are pe suflet cu adevărat, am fost amândoi prinși într-o capsulă a timpului prezent. Am simțit efectiv energia sa conectată la energia mea, ca un cordon ombilical invizibil, electric, supranatural. Un transfer de informații printr-un sistem vechi de când lumea și mai performant decât cel mai performant sistem inventat vreodată de oameni. În grabă, nu ai cum să îl accesezi. Pe fugă, se disipează în lucrurile mărunte și avem senzația că nu putem vorbi cu copiii noștri decât cu cuvinte. Nu e așa, putem vorbi cu ei într-un fel în care cuvintele sunt pe prisos. Sau de completare, de răsfăț. Ne spunem tot ce avem de spus din priviri, din gîdilatul acela care te trimite în primii ani de viață, când bariera cognitivă cade și comunicarea e doar simțire. Atunci se vindecă rănile, de parcă timpul oprit în loc ar fi un plasture miraculos. Atunci știi că ai intrat în suflet cu sufletul și vezi adevăruri altfel ascunse după întrebări aruncate în grabă (“Cum a fost azi la școală“) și răspunsuri la fel de grăbite (“Bine…”).
Apropo, iată soluții mai bune pentru a afla cu adevărat cum a fost la școală: 33 de întrebări pe care să i le pui copilului ca să afli cum a fost la școală
Adrenalina asta de care am atâta nevoie este interpretarea toxică a nevoii de a mă conecta cu ceilalți. Și, culmea, are exact efectul opus. Dacă mă opresc, văd și simt, înțeleg și rezonez. Fără teama că aș putea pierde ceva important, de fapt abia atunci găsesc ceea ce caut. Promit să nu mai caut bucuria în bungee-jumping-ul domestic, ci să pornesc în călătoria cotidiană adunată cu mine pentru mine și pentru cei din jurul meu. Dacă înainte de copil conectarea era doar o alegere personală sănătoasă, acum mi-e clar ca lumina zilei că, mai mult decât o datorie, e un dar pe care, odată ce mi-l fac mie, îl fac și celor din jurul meu.
Conectarea dintre mamă și copil îmbracă multe forme. Iat-o pe una dintre ele: Motivul pentru care copiii se poartă urât când mamele sunt în preajmă
Nu uita să ne dai un like pe Facebook, pentru a fi la curent cu cele mai interesante articole pe care le publicăm!
The post Să ne oprim din alergătura zilnică un minut, o secundă, o clipă! appeared first on Totul Despre Mame.